dEsPeRaTe ReLaTeD

Ca sa pot intelege mai bine relatia dinstre Orson si Bree + anumite amanunte din Wisteria Lane am fost nevoita sa revin la sezonul 1. Asadar… here we go again

- Mi-am dat seama ca ma regasesc in Susan, cel putin in primul sezon… e la fel de disperata ca mine… well, nu degeaba ii zice Desperate Housewives

- De Orson inca nu am dat… dar a fost dragut sa vad primele 2 episoade si sa inteleg care a fost treaba cu Mary Alice.

- Carlos imi displace total! Nu pot sa cred ce mult s-a schimbat. Efectiv m-au apucat nervii cand am vazut cum o cumpara pe Gaby cu tot felul de “nimicuri”. Si daca vreodata am judecat-o pentru relatia cu John… o inteleg acum… adica intr-o anumita masura

- De Mike imi place foarte tare… si nu mai tin minte care a fost dilema cu familia Young.

- Edie a ramas la fel pana la moarte ) din cate tin minte a murit in sezonul 5.

- In rest… Bree e casatorita cu Rex, am si uitat cum arata Rex )

- Cat despre Lynette… nu-mi ramane decat sa o compatimesc.

uptRealitate

Am nevoie de asa ceva… pentru a ma trezi la uptRealitatea pe care o ignor in mod perfect constient! Voluntari?

Toti erau castigatori…

“Robert Roberts scrie despre o ora de educatie civica a unor copii de clasa a IV-a, in timpul careia invatatoarea le-a prezentat jocul Calcarea baloanelor. De piciorul fiecarui copil era legat cate un balon. Obiectivul jocului era ca dupa ce se dadea semnalul de incepere, fiecare dintre elevi sa incerce sa sparga baloanele celorlalti, dar sa-l protejeze pe al lui. Ultimul copil care ramanea cu balonul intact era castigatorul jocului.

Calcarea baloanelor este un joc eliminatoriu. Daca eu castig, tu pierzi. Succesul oricarei alte persoane diminueaza sansele mele de succes. Trebuie sa ii privesc pe toti ceilalti ca pe niste rivali, ca pe niste adversari.

Calcarea baloanelor este o competitie darwinista, un fel de selectie naturala. Unii copii in varsta de zece ani au un caracter destul de darwinist, iar acesti copii au intrat viguros in spiritul jocului. Ei tinteau si distrugeau baloanele fara niciun fel de mila. Unii copii dadeau impresia ca le place jocul, dar pe ascuns se temeau ca vor pierde. Cativa copii stateau timizi pe margine, insa acest lucru nu ii avantaja deloc. Baloanele lor au fost distruse la fel ca ale celorlati. Lupta nu a durat nici macar un minut. Doar un singur balon a mai ramas intreg si, bineinteles, posesorul lui era cel mai antipatizat copil din sala (pe ascuns). Este greu sa ajungi intr-adevar castigator la jocul Calcarea baloanelor.

Apoi, scrie Roberts, s-a petrecut un lucru cutremurator. A fost adusa in sala o a doua clasa de copii sa joace acelasi joc, numai ca de data aceasta era o clasa de copii cu handicap mintal. Acestia, la randul lor, au primit fiecare cate un balon si aceleasi instructiuni. [...]

Numai ca de acesta data, jocul a decurs diferit. Instructiunile au fost date prea repede pentru ca acesti copii sa le inteleaga foarte bine; din toata aceasta confuzie, singurul lucru cu care au ramas ei a fost ca baloanele trebuie sparte. Numai ca in loc sa lupte unii impotriva celorlati, acesti copii au inteles ca trebuie sa se ajute unii pe altii sa sparga baloanele. Asa ca au format un fel de “coalitie de spargere a baloanelor”. Un baiat a inceput sa se necajeasca pentru ca balonul pe care incerca sa-l sparga nu statea pe loc, pentru ca sa-l poata sparge. Asa ca fetita care avea acel balon legat la un picior a ingenuncheat si a tinut cu grija balonul in loc, in timp ce baiatul a calcat pe el si l-a spart. A urmat un zambet larg. Apoi baiatul a ingenuncheat si si-a tinut balonul in loc pentru ca fetita sa calce pe el. Scena aceasta s-a repetat de multe ori, toti copiii ajutandu-se unii pe altii in Marea spargere a baloanelor.

Iar cand a fost spart si ultimul balon, toti copiii au ovationat. Toti erau castigatori…“

despre ce nu-mi pot impune…

“Eu nu pot sa-mi impun sa-L iubesc pe Dumnezeu mai mult. Insa pot alege sa fiu cu El. [...]
Eu nu pot sa-mi impun sa-L iubesc pe Dumnezeu, insa pot sa-L cunosc mai bine. Si pentru ca Dumnezeu este dragoste, cu cat Il voi cunoaste mai bine, cu atat va creste dragostea mea fata de El. Dragostea este o consecinta a cunoasterii. Asa ca pot sa petrec ziua de astazi iubindu-L pe Dumnezeu. Iar maine pot incerca sa-L iubesc ceva mai mult.”

Reluare

La doar un an de la postare… ramane cat se poate de actuala – poza

so_O

Da, oficial e trecut de 2. Nu mai am putere sa gandesc ce sa scriu si de asta m-am gandit ca mai bine sa pozez realitatatea sesiunii. Sun sec fiindca pana si umorul meu s-a dus la culcare. Am mai ramas eu si prietenii: nescafe, milka si oboseala, evident, ca sa ne luptam cu firele de executie. Sper sa nu ma execute la sfarsit ca mult nu le trebe.
Ma doare capul si ma simt fara ochi.

Fear

Oh, what I would do
To have the kind of faith it takes
To climb out of this boat I’m in
Onto the crashing waves
To step out of my comfort zone
Into the realm of the unknown
Where Jesus is,
And he’s holding out his hand

But the waves are calling out my name
and they laugh at me
Reminding me of all the times
I’ve tried before and failed
The waves they keep on telling me
time and time again
“Marl, you’ll never win,
you’ll never win,
you’ll never win.”

Oh, what I would do
to have the kind of strength it takes
To stand before a giant
with just a sling and stone
Surrounded by the sound
of a thousand warriors
shaking in their armour
Wishing they’d have had the strength to stand

But the giant’s calling out
my name and he laughs at me
Reminding me of all the times
I’ve tried before and failed
The giant keeps on telling me
time and time again
“Marl you’ll never win,
you’ll never win,
you’ll never win.”

But the stone was just the right size
to take the giant down
And the waves don’t seem so high
when I’m standing on top of them looking down
And I’d soar with the wings of eagles
if I could just ignore the sound
Of the waves and the giants,
the waves and the giants in my mind

Lord, you’ve not given me a spirit of fear
But of power and of love,
and of a sound mind
So from now on,
I won’t let the tempter’s lies
turn my eyes away from the prize

That you have set before me.

o viziune despre… Linux!

De vreme ce comand diverse plictiseli prin Linux, aleg sa-mi asortez si blogul cu simplitudinea sistemului de operare mentionat. Acest theme materializeaza vizual parerea mea despre Linux. Joi revin la normal.

Blogarialul de luni (editia de vineri)

Locatie: stau in bucutarie cu una bucata laptop in fata ochilor analizand comenzi UNIX pe o platforma yahoo!.facebook si un fond muzical voios, cu un pix in mana si o foaie sub.

Stare: somnolenta, high, perfecta

Intrebarea zilei si raspunsurile unui guru in fizica:

M: focul de tabara bronzeaza?
D: deci focul nu bronzeaza..
D: got it?
D: iti trebuie radiatii pt asta
D: nu caldura
M: focul de tabara nu emite deci radiatii?
D: don’t think so

Blogarialul de luni, editia 1

Bun, numa ce am venit acasa si imi e atat de foame dupa aberat. Imi e pofta si de indata ce am bagat cheia in usa am si sarit in scaun, sa scriu, sa scriu si iar sa scriu. Mwow… ai simtit vreodata fiorul ‘cela cald care-ti sopteste tandru chestii despre mladioasele litere? Daca nu… whatsoever… nu ai fost creat sa fii un scriitor ca mine. Mai, stateam in tramvai si nu mai aveam rabdare, imi doream sa ajung cat mai repede acasa ca sa-mi pot versifica trairile apoteotice. Prin urmare, inspirata de punga, in care-mi degera pizza… am nascut strofa:

Vreau sa scriu o poezie

Pe o foaie de hartie

Gandu-mi e intunecat

De atata aberat.

Apoi, analizand, am observat cu maiestrie ca primele doua versuri au o structura usor oracoliana… din categoria celor:

Nu sunt Eminescu, nici Alecsandri

Dar o poezie, iti pot oferi.

Si da, prin urmare, in anumite segmente din viata unor indivizi, nu mai intervin modificari, din clasa a 7-a, ci doar extensii, totul functionand dupa binecunoscutul principiu: “Open for extension but closed for modification”.

Astazi e o zi mareata in care ma simt maret de bine si stiu ca si tu te simti la fel. Azi e ziua cand ai vrea sa fii oriunde si sa faci orice altceva decat sa citesti despre pipeline-izare… si daca nu stii ce e aia… crede-ma pe cuvant, nu ai nici un motiv sa afli sau sa te intereseze asa ceva. Dar uite ca am si decis chiar in momentul asta sa fac lucrurile cu pasiune intens de pura, intocmai ca principiul de functionare al unui procesor. Si gata, ma opresc aici pentru un moment, cu relatari hardware, pentru ca doresc sa fac loc unora pedagogice.

Cred ca pedagogia este unul din lucrurile pentru care nu am fost creata, desi pe scena invatamantului romanesc… stralucesc de-a dreptul. Azi am predat la Loga si am luat 10 pentru ca am abilitati deosebite. Insa, aceste abilitati sunt ucise de-a dreptul de catre actiunile birocratice ale unor anumite femei. Mai, eu nu ma prea inteleg cu femeile double M. Am asa o usoara apatie pentru unele actiuni impuse de dumnealor. Efectiv, aceste actiuni, infometat de solicitante… te hranesc cu scarba si plictis si mai ales cu “de ce?!”-uri toxice care-ti rasuna in tot capul indurerat. Un prim astfel de “de ce?!” ar fi: “De ce as face oglinda clasei si pe cine intereseaza cu cine sta in banca Gelu? Care-i problema mea daca el sta cu Relu sau cu ala descris psihopedagogic?!”. In aceeasi categorie, integrez… hartogarii precum: Descrierea unitatii scolare, Descrierea obiectivelor bla bla bla. Stii ce-mi fac toate astea? Imi ucid talentul inascut si anume, acela de a preda. Sunt de acord… cu un plan de lectie modest dar de la o timida planificare si pana la un dosar cu nebunele… it’s a long way, baby…

In fine, is gata acuma si cu pedagogia. Si ca si concluzie… am 3 zile a cate 24 de ore in care sa invat arta FIC-ului care sa-mi dezvolte capabilitatea “de a sti tot”, pe urma. Ca anexa a acestei concluzii… chitanta de la pedagogie a fost xeroxata de vreo 5 ori… sau?

Si daca tot e sa ne amintim de xeroxuri… azi am vizitat vreo 6 garaje incapabile. Azi am remarcat valoarea lui open office. Azi mi-am dat cu piciorul de stalp. Azi am dormit prost. Azi am ras la fel de mult ca ieri. Azi m-am simtit si ma simt incredibil. Azi iubesc sa ma bucur. Azi scriu. Azi aberez… dar AZI priveste partea buna: AZI, TU CITESTI ce scriu EU si realizezi ca nu am avut nimic de spus. Totul tine de ce simt… si de ceea ce vreau sa-ti transmit tie ca simt… In rest, nimic util.

Si pentru ca urasc traditionalul cocalaricesc: “Hai p@”… printr-o magica reformulare… te salut, caci altfel as putea continua pana maine aici pe blog.

Hai pusi :*

Nota: adjectivele la superlativ sunt pur ironice